Sextus Iulius Frontinus, comisar al apei în Roma Antică

Sextus Iulius Frontinus (aproximativ 40‑103 d. Hr.) a fost unul dintre cei mai distinşi aristrocraţi romani de la sfârşitul primului secol după Hristos, el fiind cunoscut mai ales ca un autor de tratate tehnice, printre care şi unul care se ocupa de apeductele din Roma, De Aquis Urbis Romae sau De Aqueductibus. Născut în Gallia Narbonensis, Frontinus a avut o strălucită carieră politică şi militară. În anul 95 d. Hr. a fost numit curator aquarum (comisar de apă) pentru apeducte la Roma de către împăratul Nerva, o funcţie conferită persoanelor cu statut social ridicat. În această calitate, a prezentat, spre sfârşitul secolului I d. Hr., un raport oficial cu privire la starea apeductelor care deserveau Roma, primul raport oficial al unei anchete cu privire la lucrările inginereşti care a fost publicat vreodată. În această calitate el a urmat un alt oficial distins al Imperiului Roman, Agrippa, prieten, aliat şi ginerele lui Augustus, care a organizat, în anul 34 î. Hr., o campanie de reparaţii şi îmbunătăţiri publice, inclusiv renovarea şi extinderea apeductului Aqua Marcia. Agrippa, după ce a fost ales în 33 î. Hr., ca unul dintre aediles, funcţionari responsabili cu clădirile şi festivalurile din Roma, a reparat străzile şi a curăţat şi renovat canalizările. El şi‑a făcut cunoscut mandatul prin extinderea şi restaurarea principalei reţele de canalizare din Roma, Cloaca Maxima, construirea de terme, porticuri şi grădini.

Cum erau întreţinute apeductele Romei

De aquaeductu, principala scriere a lui Frontinus, prezintă istoria şi descrierea alimentării cu apă din Roma, inclusiv legislaţia referitoare la utilizarea şi întreţinerea sistemelor existente. Sunt incluse detalii privind dimensiunile canalelor şi debitele de pe Aqua Appia, Aqua Alsietina, Aqua Tepula, Anio Novus, Aqua Virgo şi Aqua Claudia. Cel mai mare dintre toate apeductele romane, Aqua Traiana, a fost construit mai târziu, în anul 109 d. Hr. Acesta se termina la Ianiculum, într‑o serie de mori de apă. Frontinus descrie calitatea apei livrate de către fiecare apeduct, în funcţie de sursa acestora, fie că este vorba de apă de râu, lac sau de izvor. Conform calculelor lui Frontinus, debitul apeductelor Romei era de 1.030.000 mc/zi, dar prin deturnări frauduloase şi prin diverse pierderi necontrolate se sustrăgeau şi se pierdeau circa 450.000 mc de apă pe zi, adică 44% din debit. În calitate de administrator, el a readus la normal distribuţia iniţială a apeductelor, după ce a pus capăt deturnărilor şi neglijenţelor. Una din primele sarcini pe care le‑a primit când a devenit curator aquarum a fost să pregătească hărţi ale sistemului, astfel încât să poată fi evaluată starea acestora înainte de a întreprinde măsurile necesare de întreţinere. Frontinus a raportat faptul că multe apeducte au fost neglijate şi că nu lucrau la întreaga lor capacitate. El a fost preocupat în mod special de deturna‑ rea apei de către agricultori şi comercianţi, care introduceau ţevi în canalul de apeducte pentru a‑şi realiza propria alimentare ilegală. Pentru aceasta, a făcut un studiu meticulos privind ad‑ misia şi ieşirea pentru fiecare linie, iar apoi a in‑ vestigat discrepanţele. un strop de istorie Sextus Iulius Frontinus, comisar al apei în Roma AnticĂ Distribuţia apei depindea de înălţime, locul de intrare în oraş, calitatea şi debitul sursei. Astfel, apa de calitate slabă era trimisă pentru irigaţii şi grădini, în timp ce doar cea mai bună apă putea fi rezervată pentru utilizarea în scop potabil. Apa intermediară era folosită pentru băi şi fântâni. Cu toate acestea, Frontinus a criticat practica de a amesteca apa din diferite surse, iar una din deciziile lui a fost de a separa apele din fiecare sistem. O altă preocupare a sa a fost legată de scurgerile din sistem, în special cele din conductele subterane, dificile de localizat şi reparat, o problemă cu care se confruntă şi specialiştii de astăzi. Apeductele aeriene trebuiau îngrijite, pentru a păstra zidăria în stare bună, în special cele care treceau peste suprastructuri arcuite. Frontinus a susţinut că era esenţial ca aceste suprastructuri să se menţină la distanţă de copaci, pentru ca rădăcinile acestora să nu le afecteze. Străpungerile erau o sursă de venituri atât pentru cei ce aveau în îngrijire aducţiunile de apă, cât şi pentru diverşi infractori. Toţi provocau străpungeri ale canalelor subterane şi dirjau apa spre proprietăţile celor care plăteau. Toate acţiunile de degradare a apeductelor, erau surse de venituri clandestine mari în detrimentul folosinţei publice. Furturi din apa apeductelor se produceau şi în afara Romei, în folosul unor bogaţi ce deţineau mari domenii şi vile. Aceştia îşi puteau creşte luxul prin alimentarea gratuită a grădinilor întinse, a fântânilor ornamentale şi a bazinelor proprii. Ca atare, Frontinus a revizuit legislaţia în vigoare, care reglementa apeductele de stat, precum şi nevoia de aplicare a acesteia.

Calix – instrumente de supraveghere

Personalul care se ocupa de reţeaua de apă era format din 700 de oameni. În cea mai mare parte, lucrătorii erau scalvi. Frontinus distinge ca lucrători pe: villicus ( care se ocupau cu controlul distribuţiei apei), castellarius (care se ocupau cu întreţinerea castelelor de apă), circitor, custos, inspectori. Silicarius se îngrijeau de pavaj, pentru că ţevile de plumb se aflau în tot oraşul, sub pavaj. Plumbarii erau cei care realizau conductele de plumb iar cei care perforau ţevile de plumb pentru a permite racordarea la apă, poartă numele de a punctis. Obligaţiile lucrătorilor erau reglementate zilnic. Pentru a se evita fraudarea distribuţiei apei, personalul însărcinat cu supravegherea distribu‑ ţiei avea la dispoziţie un instrument cu dimen‑ siuni reglamentate oficial, care se numea calix. Era făcut din bronz, fiind mai greu de deformat decât plumbul. După cum ne spune Frontinus, tubul de bronz era fixat în peretele unui castellum divisorium sau a unor castella secundare, după care se îmbina cu ţeava de plumb. Numeralele de pe calix erau obligatorii numai pe primii 50 pedes de ţevi de plumb (aproximativ de 14,8 metri). Proprietarul avea concesionată distribuţia de apă iar urmaşii săi trebuiau să o reînoiască, întrucât concesiunea era viageră, dar nu şi pen‑ tru urmaşi, chiar dacă se plătea vectigalul, un impozit pe apă. În mod normal, pe aceste piese trebuia să existe o ştampilă, care să indice cel puţin mărimea ei. Nu ştim dacă era obligatoriu să se aplice numele proprietarului, a conducătorului sau a reprezentantului administraţiei. Posibilităţile de înşelătorie erau numeroase. Se putea instala un calix cu o mărime mai mare decât cea autorizată, prin mituirea celor care realizau racordarea propriu-zisă. Pe tubul de bronz se putea inscripţiona o ştampilă diferită sau chiar deloc. Prin ataşarea unei conducte mai mari decât calix-ul, se crea un efect de pompă. O altă posibilitate de înşelătorie era instalarea ţevilor de plumb fără niciun instrument de control. Conductele din plumb se realizau prin turnare pe plăci de marmură sub formă de foi dreptunghiulare. Pe plăcile de marmură se săpau diferite inscripţii, obţinându-se, după turnare, aşa-numitele silloge aquaria. Apoi foaia era rulată în jurul unui par de lemn. Marginile foii se îndreptau perpendicular în sus, pentru a fi mai uşor căpăcite cu plumb topit. Racordul între două fistule se realiza, fie prin turnarea de plumb topit, fie prin lărgirea unuia din capete. Frontinus, referindu-se la confecţionbarea conductelor de plumb, arată că, la rularea foilor, are loc o dilatare la partea exterioară şi o contractare la partea inferioară. Ca urmare, el propune măsurarea diametrului conductei după rulare. După corecturile lui Frontinus, reiese un surplus faţă de diametrele date de Vitruvius. În tratatul său despre apeducte, Frontinus face o minuţioasă muncă de verificare a cifrelor din registrele imperiale, la care adaugă şi rodul propriei experienţe. Mai mult, îşi expune programul de măsuri care, după părerea lui, ar trebui luate pentru a îmbunătăţii sistemul organizatoric şi a tuturor celorlalte probleme legate de aprovizionarea cu apă.

 Băeştean Gică, Cercetător ştiinţific, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva

Detectivii apei pierdute Nr. 3  martie 2012