Stan Vidrighin (născut în 1876, la Rășinari, trecut la cele veșnice în anul 1956, la București) a fost întâiul primar român al Timișoarei, în două perioade: între 1 septembrie 1919 – 30 aprilie 1921 și 3 ianuarie 1922 – 31 august 1922.

           După absolvirea liceului la Sibiu, Vidrighin a urmat Școala Tehnică Superioară din Budapesta, pe care a terminat-o în 1900. După un scurt stagiu de doi ani în administrația orașului Sopron, a câștigat un concurs pentru proiectul de canalizare al orașului Timișoara, fiind numit inginer la serviciul tehnic al primăriei. Doi ani mai târziu a fost promovat inginer-șef al aceluiași serviciu, unde, după ce a verificat ofertele anterioare, a demarat pregătirea proiectului general de canalizare a apelor uzate și meteorice, precum și cel de alimentare cu apă al orașului. Pentru realizarea acestor două mari proiecte, a fost trimis de primărie la Dresda, Berlin, Hamburg, Koln, Strasbourg, Karlsruhe și Londra. După întoarcerea în țară, a întocmit proiectele de alimentare cu apă și canalizare ale Timișoarei, implicându-se apoi direct în realizarea lor.

Canalizarea oraşului Timişoara

În 1907, i se încredinţează lui Stan Vidrighin, inginer în cadrul serviciului tehnic al primăriei, ca sarcină de lucru, găsirea unei soluţii eficiente pentru canalizarea şi alimentarea cu apă a oraşului. Pentru documentare, Stan Vidrighin a fost trimis, pe banii primăriei, în multe oraşe din Europa, pentru a găsi soluţii pe care să le poată aplica condiţiilor specifice din Timişoara. Întors în ţară, el a proiectat sistemele de alimentare cu apă şi de canalizare ale oraşului Timişoara, pe care le‑a pus în execuţie, de data aceasta, cu succes.

epurare

Costurile execuţiei canalizării s‑au ridicat la peste 4 milioane de coroane, la care se adăugau anual 30 de mii de coroane pentru întreţinere. În anul 1913, primăria a făcut rost de bani printr‑un împrumut de la o bancă din Elveţia. Primăria din acea vreme, numită Consiliul comunal, a achitat trei rate până în anul 1915. După anul 1919, datoria a fost transmisă către administraţia românească a Timişoarei, odată cu instaurarea noii guvernări. Ca urmare a dobânzilor mari, datoria ajunsese, în anul 1924, la suma de 3 milioane de franci elveţieni, datorie care a fost convertită la 61 milioane de lei aur, sumă ce a fost ulterior achitată în rate semestriale.

Lucrările de canalizare au început cu construcţia celor două colectoare de pe malul stâng şi drept al Begăi, în 13 mai 1909. Pentru execuţie a fost contractată o firmă din Budapesta, Grünwald Testvérek. Pe partea dreaptă a Begăi, adâncimea colectorului principal era de patru metri, iar pe partea stângă, de cinci metri. În prima zi de lucru, pe partea dreaptă a râului Bega au fost 227 de muncitori, iar pe partea stângă, 209. Pe parcursul înaintării lucrărilor, numărul de muncitori a variat foarte mult, în funcţie de condiţiile meteo. În lunile de vară, numărul muncitorilor creştea aproape de 1.400, iar iarna, numărul scădea la circa 100 de muncitori. Majoritatea muncitorilor provenea din satele din jurul Timişoarei, iar seara se retrăgeau către casele lor. Existau şi muncitori străini, care erau cazaţi câte doi, în oraş.

Jurnalul de construcţie cuprinde consemnarea lucrărilor de canalizare realizate în perioada 15 mai 1909 – 21 aprilie 1911, însoţite de observaţiile conducerii construcţiei, reprezentate de Stan Vidrighin şi de reprezentantul firmei care a luat în antrepriză lucrarea. Aceasta debutează cu însemnarea din 13 mai a antreprenorului lucrării, adresată conducerii construcţiei canalizării generale a oraşului liber regal Timişoara, prin care anunţă începerea lucrărilor, conform înţelegerii prealabile, încă înainte de semnarea contractului, în baza planurilor puse la dispoziţie pentru cele două conducte colectoare principale.

Lucrările se desfăşurau, conform jurnalului, pe tronsoane – distanţe stabilite. În decursul anului 1909 se lucrează la cele două canale colectoare principale de pe malul stâng, respectiv de pe malul drept al Begăi, şi la colectoarele secundare din cartierul Iosefin, (străzile: dreapta – Gyár u. (Nufărul), Bega Jobsor (Spl. Nicolae Titulescu), Zöld Pázsitu. (Gheorghe Bariţiu), Eötvös u. (Pop de Băseşti), Gorove u. (D. Bolintineanu), Úri u. (Bd. General Dragalina), stânga – Mezösor (Căpitan Damşescu), Rózsa u. (Crizantemelor), Temető u. (Budai Deleanu), Csilag u. (Alexandru Mocioni), Árpád u. (Vasile Lupu), Attilla u. (Gheorghe Şincai) etc. În 1910 se continuă lucrările la cele două canale colectoare principale, la colectoarele secundare din Iosefin şi se extind lucrările în cartierul Cetate şi în Elisabetin. În toamna aceluiaşi an, încep şi lucrările în cartierul Fabric, de asemenea şi ampla lucrare de subtraversare a canalului Bega, în zona podului de cale ferată Modoș.

În data de 2 iunie, la atelierele din Fabric a început realizarea conductelor confecţionate după şabloane. În luna august 1909 au început lucrările la colectoarele secundare, atât pe partea dreaptă, cât şi pe partea stângă a malurilor canalului Bega.

Soluţia tehnică găsită de Vidrighin, vizavi de viteza redusă de curgere a apelor uzate în canalizare, din cauza pantei naturale reduse a oraşului, a fost amplasarea, în anumite zone, a unor bazine cu apă pentru spălarea periodică a canalelor. Bazinele se alimentau cu apă din râul Bega, prin cădere liberă sau prin pompare. Unele erau alimentate cu apă adusă din foraje, prin pompare.

Condiţiile de lucru la canalizare erau foarte grele. Spălarea reţelei de canale subterane se făcea cu ajutorul unor discuri dirijate de un lucrător, cu prăjini de lemn, care erau prelungite prin îmbinare, pe măsură ce discul înainta. Un alt lucrător cobora într‑un cămin din aval şi colecta depunerile, cu ajutorul unei lopeţi, într‑o găleată, care era ridicată la suprafaţă cu un scripete simplu. Depunerile erau încărcate în mijloace de transport speciale şi erau transportate la depozitele de gunoi din afara oraşului. Stan Vidrighin, în data de 30 aprilie 1911, închide jurnalul de construcţie al canalizării pentru a deschide un altul: jurnalul de construcţie al Staţiei de epurare. În acel moment, reţeaua de canalizare era de peste 30 de kilometri.

Prima staţie de epurare din ţară

Istoria canalizării, în Timişoara, continuă cu construcţia primei staţii de epurare din ţară. Realizarea staţiei de epurare a fost încredinţată unei antreprize din Budapesta şi a început în aprilie 1911, staţia fiind pusă oficial în funcţiune la data de 26 octombrie 1912.

statie-epurare-veche-aquatim

Etapele cele mai importante din perioada de construire a Staţiei de epurare, consemnate în jurnalul de construcţie, sunt:

– aprilie 1911, predarea amplasamentului pentru lucrările de construcţie a staţiei;

– decembrie 1911, sosirea primului grup de pompe Worthington;

– ianuarie 1912, montarea utilajelor în sala cazanelor şi sosirea celui de‑al doilea grup de pompe;

– februarie 1912, după terminarea bazinelor de aspiraţie, montarea agregatelor de pompare a apelor uzate;

– martie 1912, încercări de funcţionare a cazanelor de aburi

– iulie 1912, pornirea pompelor Worthington, efectuarea probelor de funcţionare în gol a acestora;

– septembrie 1912, începerea probelor tehnologice ale întregii instalaţii;

– 26 octombrie 1912, punerea în funcţiune a Staţiei de epurare.

În jurnalul de construcţie sunt consemnate realizările zilnice şi observaţiile făcute de coordonatorii lucrărilor de construcţii, un dialog permanent între reprezentanţii Primăriei Oraşului Liber Crăiesc Timişoara şi reprezentanţii firmei Construcţii Generale Budapesta.

Jurnalul începe astfel:

La 18 Aprilie 1911 a fost predat executantului amplasamentul de lucru, cu măsurătorile expuse în figura de mai jos. Lucrările de excavaţie au fost executate de către primăria oraşului până la cotele notate. Semnat Stan Vidrighin. Frazele de final ale jurnalului sunt: Nici până în ziua de azi peretele de sticlă din sala maşinilor nu a fost montat. Prin urmare, dacă până în data de 24 decembrie nu se va lua nicio măsură pentru montarea acestui perete, veţi suporta cheltuielile ce comportă această lucrare, care va fi executată de către primărie.

16 decembrie 1912, Timişoara, semnat Stan Vidrighin. (Scrisoare adresată firmei constructoare)

Zilnic, la construcţia staţiei au trudit în medie 200 de oameni, majoritatea zilieri. Pe timp de iarnă, numărul acestora a scăzut foarte mult, astfel că, din 14 până în 21 ianuarie 1912, numărul efectiv de muncitori consemnat în jurnal a fost de opt. Din cauza iernii foarte geroase, în această perioadă s‑au făcut doar lucrări de montaj în aşa‑numitele săli a maşinilor şi a cazanelor. Muncitorii se încălzeau cu patru sobe, care mergeau încontinuu. Pentru că se însera devreme, din 24 ianuarie, primăria a pus la dispoziţia muncitorilor şase lămpi electrice tip lumânări, care erau puse în funcţiune începând cu ora 16.

Capacitatea nominală a staţiei de epurare era de 570 l/s şi era prevăzută doar cu treaptă mecanică. Pentru evacuarea nămolului din bazinele de decantare era folosit un compresor care dirija nămolul spre paturile de uscare. După deshidratare, acest nămol era folosit în agricultură şi viticultură. Apele reziduale epurate erau pompate direct în Bega, cu două pompe cu piston cuplate cu maşini de aburi orizontale. În cazul ploilor torenţiale, la depăşirea unui prag deversor, apele pluviale erau evacuate în Bega, prin intermediul a trei pompe centrifuge cuplate cu maşini de aburi verticale. În curtea staţiei au fost plantaţi pomi fructiferi şi ornamentali, care dădeau un aspect de parc staţiei, aleile şi drumurile de acces în interiorul staţiei erau acoperite cu zgură şi frumos întreţinute. În cadrul staţiei era curăţenie, personalul fiind atent selectat şi cu o bună pregătire profesională.

Alimentarea cu apă. Prima formă de organizare a serviciilor publice din ţară

Alimentarea cu apă a oraşului în sistem centralizat a fost realizată în anul 1914, odată cu punerea în funcţiune a staţiei de tratare, numită Uzina nr. 1, şi a unei reţele de distribuţie a apei potabile de 87,4 km. Uzina 1 a fost amplasată în extremitatea de sud‑est a oraşului. Staţia de tratare a avut o treaptă de aerare prin pulverizare, o treaptă de prefiltrare şi o treaptă de filtrare. Se eliminau, astfel, sărurile de fier şi de mangan din apă.

uzina 1

Pentru identificarea surselor subterane de apă potabilă s‑au făcut studii hidrografice în vecinătatea oraşului. În perioada 1894 și 1895, firma Bauroth Salbach din Dresda, desemnată de către primărie, a realizat 18 foraje la mare adâncime în zona Timişoara Nord‑Sânandrei. Între anii 1897 și 1899, firma Orbàni I. a realizat 10 foraje în zona Mehala. Sub coordonarea lui Stan Vidrighin, angajat în 1904 ca inginer‑şef al serviciului tehnic al Primăriei oraşului Timişoara, se continuă forajele de cercetare atât în nordul oraşului, cât şi la sud‑est, între localităţile Moşniţa, Urseni şi Giroc, în total 139 de sonde de cercetare. În urma acestor studii, Vidrighin a concluzionat că resursele de apă găsite corespund din punct de vedere calitativ şi că pot asigura cantitatea de apă necesară dezvoltării oraşului în viitor. Debitul total, estimat a fi disponibil, era de 15.000 mc/zi.

La proiectarea uzinei de apă, Vidrighin a luat în considerare următoarele aspecte: consumul de apă pentru cei 46.000 de locuitori era de 4.600 mc/zi, debitul maxim preconizat pentru dezvoltarea ulterioară a oraşului era de 6.000 mc/zi. O importanţă deosebită s‑a acordat contorizării viitorilor consumatori, dar şi amplasării cişmelelor de apă.

Având în vedere cerinţele unei ape potabile pe care apa din râul Bega nu le îndeplinea, s‑a recomandat folosirea apei de suprafaţă pentru acoperirea necesităţilor industriale. Pusă în funcţiune în 1916, Uzina de apă industrială, împreună cu o reţea de distribuţie de 15,8 km şi un castel de echilibru de 250 mc, au avut drept scop asigurarea unei ape de o calitate mai puţin pretenţioasă, necesară consumatorilor industriali.

Întreprinderea de apă‑canal a oraşului Timişoara, denumită pe scurt ACOT, a fost înfiinţată în anul 1914, odată cu finalizarea lucrărilor de alimentare cu apă. A fost prima întreprindere de acest fel din țară. Stan Vidrighin, primul director al întreprinderii, coordona pe atunci 21 de angajaţi, dintre care doi maiştri pentru lucrări de apă‑canalizare, un contabil, un casier, doi ingineri şi șase tehnicieni. Volumul producţiei de apă potabilă şi industrială a crescut gradual cu trecerea anilor, ducând şi la creşterea numărului de angajaţi. Astfel, în anul 1937 sunt consemnaţi documentar 363 de muncitori şi 59 de funcţionari, având ca activităţi distribuţia apei potabile, canalizarea şi salubritatea. Reţeaua de apă potabilă ajunsese la 134 km, reţeaua de apă industrială la 22 km, iar sistemul de canalizare avea 95 km.

Castelele sau turnurile de apă

Reţeaua de distribuţie pusă în funcţiune în 1914 a fost ramificată, conductele principale nu erau închise în circuit. Pentru compensarea consumului maxim zilnic au fost construite, la capetele de reţea, două castele de apă. Castelele erau supravegheate permanent de angajaţi care aveau locuinţa chiar în incinta acestora.

vedere-castel-apa-Fabric   Turnul de apă din Iosefin a fost construit în 1914, iar cel din cartierul Fabric a fost ridicat doi ani mai devreme. Apa este obţinută prin pompare din trei colonii mari de fântâni – de la Urseni şi Giroc –, din fântânile forate la mare adâncime, şi împinsă în centrala aflată la Ciarda Roşie; după eliminarea particulelor de fier şi mangan, filtrate prin straturi de cărbune, este condusă, sub presiune, prin ţevi subterane în părţile locuite ale oraşului şi împinsă până la cele mai înalte etaje ale caselor. Cele două rezervoare turn din Fabric şi din Iosefin sunt în permanenţă umplute, căci ele au rolul de a menţine presiunea egală peste tot şi de a aproviziona cu apă casele timp de 3‑4 ore în caz de reparaţii sau alte evenimente neaşteptate, când fântânile nu funcţionează. (citat din contractul de execuţie)

Turnul de apă din Fabric a fost prevăzut cu un rezervor care să poată înmagazina 500 mc de apă. Cel din Iosefin avea două rezervoare: unul superior, cu o capacitate de 500 mc, pentru înmagazinarea apei potabile din subteran, şi celălalt inferior, de 250 mc, pentru înmagazinarea apei din Bega, folosită în scop industrial.

Balustradele scărilor şi galeriilor să fie din fier forjat, elegant executate şi prevăzute cu mânere din lemn de esenţă tare. Realizarea exterioară a turnului să fie simplă dar de bun gust. Efectul estetic să fie obţinut mai degrabă prin alegerea artistică a proporţiilor şi prin soliditatea execuţiei, decât prin excesul decorativ al secţiunilor. Toate lucrările să fie executate din cele mai bune materiale, execuţia să fie solidă şi de primă calitate doar acestea putând să fie recepţionate. (citat din contractul de execuţie)

Ascensiunea lui Stan Vidrighin, primul primar român al oraşului Timişoara

Stan_VidrighinÎn 1919, Vidrighin a fost ales primar al Timişoarei, primul primar român al oraşului. El activase pentru înfăptuirea Unirii Transilvaniei şi Banatului cu România, fiind ales deputat pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, iar ulterior, membru al Marelui Consiliu Naţional. Ca edil, a trecut sub administraţie proprie activităţile de apă‑canalizare, gaz, electricitate şi tramvaie, cu denumirea de regie autonomă, iniţiativă care s‑a dovedit a fi de succes, fiind adoptată şi de alte oraşe din ţară. Activitatea lui, ca edil al oraşului, a lăsat o amprentă pozitivă peste timp şi a marcat o serie de premiere locale şi naţionale, a căror istorie se mai povesteşte şi astăzi.

La începutului lui 1920, Stan Vidrighin și Traian Lalescu au pornit demersurile pentru înfiinţarea unei şcoli politehnice în Timişoara. Vidrighin se adresa printr‑un memoriu Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor: A argumenta necesitatea unei Politecnici în România este lucrul cel mai uşor. Fosta Ungarie, care avea o Politecnică de prim rang, simţea nevoia unei a doua politecnice (…) Timişoara este centru industrial. Are astăzi pest 60 de fabrici. În această privinţă nici un oraş din România mare nu i se poate asemăna. Timişoara deci, luată în sine, are un caracter per eminenţiam de oraş industrial, are o viaţă economică dezvoltată şi superioară altor oraşe. Acestui fapt important i se adaugă şi acea calitate a Timişoarei, că este aşezată într‑un mediu în care e concentrat un număr remarcabi de esploatări şi uzine, cari toate gravitează spre acest oraş şi îşi varsă produsele în braţele acestuia. Mai mult decât înaintarea acestui memoriu cu rol decisiv, Vidrighin, în calitatea sa de primar, a atribuit pentru construcţia şcolii, din partea primăriei, un teren de 8,5 ha şi suma de 3 milioane de lei.

În 11 Noiembrie 1920, Regele Ferdinand semnează Decretul regal nr. 4822, privind înfiinţarea Şcolii Politehnice din Timişoara. Articolul 2 din acest decret prevede: Se aprobă înfiinţarea pe ziua de 15 Noiembrie 1920 a unei Şcoli Politehnice la Timişoara care va funcţiona în conformitate cu dispoziţiunile în vigoare. Un an mai târziu, o propoziţie rostită de Ferdinand, cu ocazia vizitei de inaugurare a şcolii şi anume Nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul care domneşte într‑însa, i‑a marcat pe cei prezenţi, astfel încât această afirmaţie a fost transmisă ca un slogan al instituţiei până în zilele noastre.

Prima expoziţie filatelică din România, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, a fost organizată la Timişoara, în zilele 23 şi 24 mai 1920. Din catalogul expoziţiei reiese că aceasta a fost patronată de Stan Vidrighin, pe atunci primar al oraşului Timişoara, şi de Henrik Baader, senator şi preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie Timişoara.

Evenimentul s‑a desfăşurat în impunătoarea Sală a Burselor din Palatul Lloyd, în prezent Sala Mare a Senatului din cadrul clădirii rectoratului Universităţii Politehnica Timişoara. Au participat 32 de expozanţi din Timişoara şi împrejurimi, care au prezentat selecţii din colecţiile proprii. Expoziţia comemora 80 de ani de la apariţia primului timbru poştal din lume, aşa‑numitul One Penny Black, emis în Marea Britanie, dar şi 70 de ani de când timbrul fusese folosit în Banat. Ziarul Temeswarer Zeitung consemna, la acea vreme: În vitrine lungi şi mari au fost expuse nenumărate colecţii precum şi exemplare deosebite din colecţii. Pe pereţi erau tablouri mari cu cele mai interesante timbre, în aşa fel realizate că erau foarte estetice. În colţurile sălii au fost expuse opere de artă, tablouri, vase, antichităţi.

Cunoştinţele lui Stan Vidrighin în domeniul alimentărilor cu apă şi canalizărilor, precum şi calităţile lui manageriale au fost folosite şi la Bucureşti, unde a plecat, în 1923, pentru a organiza şi administra serviciile de apă din capitală. Ascensiunea profesională a lui Stan Vidrighin a continuat în capitală: în 1929, a fost numit director general al Poştelor şi Telecomunicaţiilor, şi apoi al Regiei Autonome a Căilor Ferate Române. În 1934, a fost cooptat în consiliul de administraţie al Societăţii Malaxa ca director, ocupând această funcţie până în anul naţionalizării fabricii.

Ilie Vlaicu, Ioan Hațegan,

Fragmente din volumul Alimentarea cu apa a Timișoarei. Istorie, prezent și perspective publicat de Aquatim

http://www.aquatim.ro