Mulţi au auzit de omul vitruvian al lui Leonardo da Vinci, dar puţini sunt cei care ştiu de unde s‑a inspirat. În construirea omului vitruvian, Leonardo da Vinci s‑a folosit de datele pe care un arhitect roman al antichităţii, Vitruvius, le‑a consemnat. Vitruvius însuşi spunea că aceste date le avea din surse mult mai vechi. Marcus Vitruvius Pollio (80‑70 î. Hr. – 15 sau 23 d. Hr. ) a fost un arhitect, inginer şi scriitor roman.
Se cunosc puţine detalii despre viaţa lui. Născut ca cetăţean roman liber, se înrolează în armată pe care o slujeşte, alături de Marcus Antonius şi Marcus Licinius Crassus sub domnia lui Iulius Cezar. Activează mai ales ca inginer militar (un fel de specialist în tehnica militară), proiectând şi construind diverse arme. Participă şi se evidenţiază la diverse bătălii: asediul cetăţii Massilia (49 î. Hr. ), din timpul războiului civil al lui Cezar, bătălia din Alessia (52 î. Hr. ), bătălia din Gergovia, asediul cetăţilor galice Avaricum şi Uxellodunum. Firmitas, Utilitas, Venustas Vitruvius a fost, probabil, cel mai important arhitect şi inginer constructor roman. Este cunoscut ca autorul primelor texte faimoase (De Arhitectura), rezultate din propria sa experienţă în domeniul arhitecturii. Bazată pe surse elenistice şi latine, dar beneficiind şi de experienţa de inginer a lui Vitruvius, De arhitectura este un fel de manual tehnic, arid din punct de vedere stilistic, dar bine documentat şi precis, a cărui glorie a început abia în antichitatea târzie, dar a avut o influenţă considerabilă asupra Evului Mediu şi Renaşterii. În aceste cărţi, Vitruvius a explicat ordinele arhitecturale ale pilonilor, a prezentat formele şi tipurile de temple şi normele introduse pentru proiectarea caselor. Pentru acest tratat a folosit lucrările înaintaşilor săi, dintre care aminteşte douăzeci de autori greci ce au scris despre arhitectură sau au descris monumente vechi. Dintre autorii latini îi aminteşte doar pe Fuficius, Terentius Varro şi Publius Sulpicianus.
Lucrarea conţine zece volume, din care s‑au păstrat doar şapte:
1. Volumul 1: Organizare urbană
2. Vol. 2: Materiale de construcţie
3. Vol3: Temple şi ordine arhitecturale
4. Vol. 4: Continuare
5. Vol. 5:Construcţii civile
6. Vol. 6: Arhitectură domestică
7. Vol. 7: Ornamente şi decoraţii
8. Vol. 8: Alimentarea cu apă
9. Vol. 9: Ştiinţele care influenţeaza arhitectura (geometrie, astronomie)
10. Vol. 10.: Utilizarea şi conducerea maşinilor
Una din afirmaţiile sale celebre, din lucrarea în cauză se referă la faptul că o structură trebuie să aibe atributele solid, util, frumos. Potrivit lui Vitruvius, arhitectura era deci, o imitaţie a naturii.
În tratatul său, problema apelor este analizată separat în Cartea VIII. După câteva reflecţii generale în ceea ce priveşte apa, se ocupă de problematica prospectării terenului şi recunoaşterea surselor de apă potabilă, în funcţie de localizarea geografică: munte, deal, câmpie, compoziţia solului: argilă, calcar, humus. De asemenea prezintă şi metode tradiţionale de descoperire a apei, de exemplu, aşezarea unui vas ceramic, de plumb sau aramă, uns cu untdelemn în interior, cu gura în jos pe locul vizat, sau se pune o blană miţoasă; dacă se stoarce şi cad stropi, înseamnă că locul respectiv este bogat în apă. Aceleaşi metode empirice sunt folosite şi la încercarea calităţii apei, prin observarea stării de sănătate a oamenilor din zona respectivă sau dacă apa pătează, fierbe rapid, etc.
În De arhitectura, Vitruvius descrie cum se pot căuta resursele de apă: „Înainte de răsăritul soarelui, te culci cu faţa la pământ, îţi sprijini bărbia şi cercetezi împrejurimile […] Dacă descoperi aburi care se rotesc şi se ridică în aer, înseamnă că acolo este locul unde trebuie să sapi. ”
Referitor la calitatea apei, Vitruvius spunea: „Observă cu mare atenţie constituţia fizică a oamenilor care locuiesc în împrejurimi. Dacă oamenii sunt puternici, au tenul proaspăt, nu suferă de boli ale picioarelor şi ale ochilor, atunci apa este bună. ”
Vitruvius este cunoscut şi adesea citat ca una din primele surse care au transmis avertismente în legătură cu folosirea plumbului la alimentarea cu apă potabilă. El spunea că acest material nu ar trebui folosit şi recomanda, în schimb, conductele din lut sau canalele din zidărie. El are aceasta concluzie în cartea VIII din De Arhitectura, după observarea empirică a bolilor zilierilor din turnătoriile de plumb din vremea lui. Aceste informaţii vor fi reluate şi de Frontinus, care îl menţionează, în legătură cu dimensiunile standard ale ţevilor, descrierea construcţiei apeductului AqueductsHis în care sunt descrise alegerea atentă a materialelor necesare construirii. În ceea ce priveşte faptul că plumbul este otrăvitor, trebuie spus că apa era în mişcare, iar contactul de prea scurtă durată împiedica contaminarea apei, iar pe de altă parte depunerile calcaroase diminuau riscul.
Vitruvius, un păstrător al invenţiilor pentru viitor Alături de a r h i t e c t u r ă , preocupările sale s‑au îndreptat şi asupra unor instalaţii tehnice, de exemplu, aşa‑numitele „instalaţii‑timpan”, pentru transportul apei, mori de făină, băi termale, cadrane solare şi diverse instrumente folosite în construcţii. Opera sa cea mai importantă rămâne redarea invenţiilor vremii în care a trăit, invenţii care altfel s‑ar fi pierdut.
El descrie şurubul lui Arhimede(fără ai menţiona numele), care ajuta la ridicarea apei la o înălţime mică pentru irigaţii şi pentru a deseca minele, arme de asediu, principiul vaselor comunicante, principiu folosit la apeductele care transportau apa peste o vale foarte mare – sifonul, instalaţiile de alimentare cu apă şi canalizare, roţile hidraulice, împreună cu detalii legate de îmbunătăţirile mecanismelor de exploatare din experienţa sa proprie.
Utilizarea sifonului inversat este descris în detaliu, împreună cu problemele de presiuni ridicate dezvoltate în conducta de la baza sifonului, o problemă practică, pe care el pare să o fi cunoscut.
Roata hidraulică a fost o invenţie foarte utilă pentru societate. Se folosea la scoaterea apei din exploatările de argint (material folosit la turnarea monedelor), la măcinarea cerealelor pentru fabricarea făinii, tăierea lemnului, a pietrelor şi şlefuirea coloanelor.
Tehnologia hidraulică permite realizarea unor mori uriaşe, iar digurile, barajele şi rezervoarele subterane mari asigura garanţia unei aprovizionări constante. În statul roman, toţi cetăţenii de rând aveau dreptul la apă caldă şi la băi publice. Pâna şi toaletele erau de o curăţenie exemplară.
Gunoaiele erau aruncate în stradă, iar noaptea autorităţile publice le strângeau. Străzile erau stropite întotdeauna, iar uleiurile şi parfumurile erau la mare cinste.
Vitruvius trebuie să fi fost un bun practicant în topografie fiind demonstrat de descrierile lui despre instrumente de măsură, mai ales la nivel de apă.
Referitor la alimentarea cu apă, el descrie metodele de transport a apei prin: canalele de zidărie, conducte din lemn, ţevile de plumb‑fistula, tuburile din pământ ars. În ceea ce priveşte ţevile de plumb, Vitruvius vorbeşte despre condiţiile ce trebuie îndeplinite în realizarea acestora, prilej cu care se referă şi la capacităţile lor. Conductele nu se toarnă mai scurt de zece picioare (2, 90 m), iar dacă sunt realizate dintr‑o foaie de 100 de degete, greutatea trebuie să fie de 1200 livre. Conductele erau turnate sub formă de foi dreptunghiulare, pe plăci de marmură, după care erau rulate în jurul unui par de lemn. Fistulele primeau denumirea capacităţii după lăţimea în degete pe care o aveau foile de plumb înainte de a fi îndoite(conducta de 80 de degete 960 livre, etc ). Dar aceste mărimi au mai degrabă o valoare teoretică decât una practică, deoarece nu de puţine ori se făceau modificări ale dimensiunilor, uneori aceasta întâmplându‑se în mod deliberat, cu scopul sustragerii de apă prin fraudă. Vitruvius nu uită să atragă atenţia asupra faptului că aceste ţevi ar putea dăuna sănătăţii, deoarece plumbul conţine ceruza. Din acest motiv el propune tuburile ceramice, mai ieftine, mai uşor de înlocuit şi mai salubre. Grosimea tuburilor ceramice trebuie să fie de cel puţin două degete, iar unul din capete să fie prevăzut cu manşon pentru îmbinarea cu celelalte tuburi. Îmbinarea se lipea cu var amestecat cu untdelemn.
Romanii au dat o importanţă majoră alimentării cu apă potabilă, fiind conştienţi că apa este cea care civilizează omenirea, ei fiind constructori de apeducte, băi publice, fântăni. publice, latrine, sisteme de canalizare, etc.
Intrând în domeniul construcţiilor propriu zise ale apeductelor, autorul recomandă realizarea unei bune nivelări a terenului înainte de a trece la amenajarea sistemului de conducte. Dacă între oraş şi izvor se interpuneau obstacole naturale, munţi de exemplu, se săpau galerii subpământene, nivelate la înclinaţia prescrisă. În cazul în care obstacolul era constituit din stânci sau tuf vulcanic, galeriile se săpau direct în acestea, iar dacă se traversa prin porţiuni de pământ sau nisip, se zideau galerii boltite. Aceste invenţii au ajutat imperiul roman să se extindă, fiind utilizate în toate locurile în care au creat aşezări, din cauza utilităţii lor practice.
Ca un inginer practicant, Vitruvius trebuie să fie vorbind din experienţă personală, mai degrabă decât pur şi simplu să descrie lucrările altora. El descrie, de asemenea, construirea de cadrane solare şi ceasuri de apă, precum şi utilizarea unei aeolipile (primul motor cu aburi), ca un experiment pentru a demonstra caracterul de mişcări de aer atmosferic (vânt). Multe din aceste invenţii au putut fi reinventate, cu ajutorul descrierii făcute de Vitruvius. Dintre autorii antici care s‑au ocupat de problematica apelor şi a aprovizionării cu apă a aşezărilor umane, se remarcă Vitruvius şi Frontinus, autori care prin scrierile lor ajută şi astăzi arheologii să înţeleagă cum erau construite şi cum funcţionau sistemele de alimentare cu apă şi canalizare.
Băeştean Gică, Cercetător ştiinţific, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva
Leave A Comment